Proverbe 26:4-5 “Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fii şi tu asemenea lui. Răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fie înţelept în ochii lui.”
Pentru început voi începe cu o definiție a credinței. Conform traducerii GBV 2001 “credința este siguranța celor separate, o convingere despre lucrurile nevăzute.” (Evrei 11:1)
Apostolul Iuda îndeamnă sfinții, care au primit credința o dată pentru totdeauna, să și-o apere, să lupte pentru ea (Iuda 3). Încrederea pe care o avem în Dumnezeu nu este oarbă (așa cum este înțeleasă greșit de antagoniști), ci ea vine în urma unor motive, unui sistem de cunoștințe. Ea împletește și cuprinde atât voința, cât și rațiunea. Nu poți apăra ceva ce nu crezi. Iubim (și) cu mintea și pentru că iubim, apărăm ceea ce iubim.
Pentru a ști cum să ne apărăm credința ar trebui mai întâi să abordăm câteva întrebări legitime cum ar fi:
1. Ce înseamnă să ne apărăm credința?
În medicină există niște celule nucleate ale sistemului imunitar numite leucocite (sau globule albe). Acești “soldăței” au rolul de a combate patogenii prin fagocitoză sau răspuns imun, adică apără organismul de corpuri străine și boli infecțioase, inflamații, alergii.
În sport, (handball, fotbal) jucătorii nu trebuie doar să apere acțiunile de atac ale adversarilor, dar să și atace. Observăm aceste caracteristici și în șah (partida italiană, Ruy-Lopez, apărarea siciliană, franceză etc).
În teologie, apărarea înseamnă să avem o anduranță în fața unui atac. Să protejezi ceea ce iubești de primejdii. În 1 Petru 3:15 vedem că trebuie să dăm socoteală de credința pe care o avem. Conform Scripturii creștinul are responsabilitatea să combată acuzațiile contrare Scripturii.
2. De cine s-o apărăm?
A) de Satan (1 Petru 5:8-9)
B) de lume (Efeseni 2:1-3; 1 Timotei 6:20/2:16; Tit 2:12; 1 Petru 5:9/2 Petru 1:4; 1 Ioan 2:16)
C) de firea pământească căzută în păcat (Galateni 2:20)
De oricine atacă adevărurile scripturale: influența religiilor păgâne, concurente; erezii; raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu (2 Corinteni 10:4-5).
3. De ce s-o apărăm?
Apărarea credinței trebuie să aibă la bază motivații corecte. Aceasta nu ar trebui făcută din motive greșite cum ar fi: din plictiseală, mândrie, competiție. Astfel de motive au avut oamenii încă de pe timpul lui Pavel (Filipeni 1).
Motivațiile corecte ar fi:
– pentru că merită (Psalmii; 1 Timotei 1:15/3:1/4:9; 2 Timotei 2:11; Tit 3:8; 1 Timotei 1:15; Apocalipsa 4:11/5:9/12)
– reacție pentru identitatea pe care o am în Hristos (2 Corinteni 5:16-20) atât personală, dar și colectivă (adică parte din Biserică)
– ca răspuns în fața minciunilor, nedreptăților (Coloseni 2:8; Mica 6:8)
– Biblia ne îndeamnă aceasta 1 Petru 3:15; 2 Corinteni 10:5; Faptele Apostolilor 18:4; Filipeni 1:7-16. Vedem în Isus exemplul suprem dând lămuriri și răspunsuri tuturor celor ce-L întrebau și de asemenea El stimula rațiunea și inima celor prezenți (Luca 18:18-29)
– pentru adevărurile cruciale pe care le cred: știu de unde vin (Dumnezeu a creat omul Facerea 2:7), cine sunt (un om neprihănit iertat de păcate prin credință Galateni 3:11) și încotro mă îndrept (sufletul va trăi veșnic alături de Dumnezeu Ioan 3:16)
– pentru întărirea credinței. Este firesc, ca oameni afectați de păcat, să avem momente deșarte în care mintea noastră creează anumite raționamente care opun rezistență Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste crize sunt punctele în care adevărul trebuie apărat chiar de noi înșine, astfel credința va fi cimentată.
– pentru cei ce au îndoieli (pentru a-i ajuta): Matei 22:37; Filipeni 1:9-10; Romani 1:11-12, Iuda v.22 (“Aveți milă de cei ce se îndoiesc” – tr. EDCR)
– pentru că am primit această responsabilitate de la Dumnezeu – Romani 1:13-15:
v. 13 – “Nu vreau să nu știți…” – dublă negație = voință.
v. 14 – “Eu sunt dator…” – datorie. În original înțelesul este de datornic. Acest înțeles poate fi extins până la “a avea obligația”, o necesitate vitală. Eu dețin ceva folositor și doresc să-l împart și altora. Atât Pavel cât și orice creștin este chemat și însărcinat de Dumnezeu să vestească Evanghelia și s-o apere, pentru că într-o zi Dumnezeu ne va cere socoteală pentru ceea ce ne-a încredințat (2 Corinteni 5:10-11).
v. 15 – “Am o vie dorință..” – dorința. Când descoperim ceva minunat și ne face bine, ne aduce satisfacție adâncă, aceasta ne motivează să împărtășim cu ceilalți. Nu putem ține numai pentru noi.
Alte motive derivă: din dorința de a prezenta Adevărul (Ioan 8:32/14:6); din nevoia Bisericii/comunității – de a fi crescută, de a primi răspunsuri (în Luca 18:35-43 orbul a făcut ce auzise și S-a dus la Isus ghidat de alți credincioși și astfel a ajuns să fie vindecat); din înțelegerea nevoii fundamentale a sufletului omului de a fi mântuit; din necesitatea ca barierele filosofice să fie date la o parte și de a-i pune pe oameni în fața lui Cristos – (vezi cartea “Confesiuni” a lui Augustin).
Peste toate aceste motive cea care guvernează dorința de a apăra credința este dragostea lui Isus care a fost turnată peste inimile noastre. Așadar, apărăm pentru că avem o responsabilitate față de adevăr (Dumnezeu), frică și dragoste față de Dumnezeu, compasiune și iubire față de oameni.
4. Care sunt principiile etice în apărarea credinței în Dumnezeu?
În primul rând cel mai important aspect este să fii născut/ă din nou, apoi să cunoști de ce ești creștin/ă, să ai o relație corectă cu Dumnezeu, fiind devotat/ă, nu mânat/ă de motivații greșite, iar viața spirituală să fie una dependentă de rugăciune. În urma acestei relații cu divinitatea apare o frică de El (o stimă superioară) care va înlocui frica de oameni și de posibilele consecințe a mărturisirii credinței.
Apoi să nu uităm că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă este pătat de păcat (Facerea 1:26). Având acest precept (Imago Dei) ne vom raporta cu blândețe și respect, fără infatuare. Acest precept va pava dialogul cu ascultare și răbdare când adversarul vorbește.
De asemenea o regulă vitală este să nu folosim etica cazuistică. Nu mințim ca să ne facem crezuți. Nu folosim manipularea pentru a primi aprecieri, dar nici nu vom fi împăciuitori falși.
În final este imperios să ne cunoaștem limitele, iar această îngrădire face loc smereniei. Nu avem toate răspunsurile, iar tot ce știm, știm și cunoaștem în parte. Aceste cunoștințe vin prin iluminare, rugăciune și mult studiu. Argumentează, dar acolo unde nu ești bine pregătit, retrage-te cu smerenie. Putem folosi fără frică “Nu știu”/”Voi studia”. Să nu ne evidențiem pe noi, să nu umilim o persoană, nu este adevărul nostru. Într-un sens adevărul va ofensa omul, deoarece acesta ne arată așa cum suntem, precum o oglindă. Scopul nostru este să clarificăm nedumeririle (1 Petru 3:9; Luca 6:27).
5. Cum trebuie/putem să ne apărăm credința în mod practic?
A) prin ascultare activă (atât a celor care nu cred, dar și a celor ce cred)
B) studiu foarte mult, exercițiu împletit cu perseverență (unde mă situez, ce cred, de ce cred)
C) claritate în ce cred (studiu, rugăciune, înțelegerea profunzimii mesajului creștinismului, înțelegerea Bibliei, punându-ți întrebări ție, dar și comunității)
D) învață de la alții mai buni în domeniu, comunitate-Biserică (supraveghere-ucenicizare). De asemenea viața de credință autentică va fi un profesor excelent, dacă vei știi să te raportezi biblic
E) nu te baza pe înțelepciunea ta, ci pe puterea lui Dumnezeu de a transforma (Proverbe 3:5-7)
F) conștientizează că Dumnezeu nu face ceea ce a lăsat în responsabilitatea omului.
Să nu uităm: oamenii ne vor cunoaște că suntem ucenicii Lui, dacă avem dragoste (Ioan 13:35).
“Câinele latră atunci când stăpânul său este atacat. Aş fi un laş dacă aş vedea că adevărul lui Dumnezeu este atacat şi aş tăcea.”
John Calvin
Atenție – aceste idei/tactici nu trebuie folosite din motive egoiste.
Romani 1:16 “Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede!”