Născătoare de Dumnezeu sau Născătoare de Hristos (Theotokos sau Christotokos)?
Această întrebare, care a generat dezbateri intense de-a lungul secolelor, poate părea la prima vedere o chestiune de „dogmatism steril”, relevantă mai mult pentru teologi decât pentru credincioșii de rând. Totuși, problema este profund relevantă pentru viața de credință. Nu este vorba doar despre simple afirmații dogmatice „necesare” pentru mântuire, ci despre realități cu aplicabilitate directă în viața de zi cu zi.
Nu intenționez să explorez în detaliu această dezbatere în textul de față, ci să subliniez relevanța sa pentru viața noastră spirituală și să prezint un argument esențial pentru care consider că atât formularea „Născătoare de Dumnezeu,” cât și „Născătoare de Hristos” sunt corecte. Dezbaterea poate fi soluționată, cred eu, prin înțelegerea modului în care Hristos a asumat natura umană. În momentul întrupării, Fiul nu doar că a devenit om. El a luat asupra Sa natura umană, devenind astfel atât om, cât și Dumnezeu, rămânând o singură persoană cu două naturi distincte: divină și umană. În consecință, tot ceea ce a experimentat Hristos ca om, a fost experimentat de Însuși Dumnezeul-om, nu doar de natura Sa umană.
Astfel, putem afirma că, prin întrupare, Dumnezeu a experimentat nașterea, suferința și limitările condiției umane, iar prin moartea pe cruce, Dumnezeu a cunoscut chiar și moartea. Este corect să spunem că Dumnezeu a murit? Într-un sens, pare imposibil. Dar, dacă nu admitem acest lucru, atunci jertfa Sa nu ar putea fi suficientă. Suficiența jertfei nu rezidă doar în puritatea lui Hristos, ci și în divinitatea Sa, ceea ce face ca jertfa Lui să fie suficientă pentru toți cei care vin la El. În același fel, putem discuta și problematica nașterii lui Hristos, la fel cu moartea Lui.
Cea mai adecvată formulare la care am ajuns până acum (deși există probabil și altele mai rafinate) este că Dumnezeu a experimentat nașterea, suferința, limitarea și moartea prin natura umană pe care și-a asumat-o. O analogie sugestivă pentru a înțelege acest lucru este ideea adăugării unui nou membru la corpul unei persoane. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul acelui membru este experimentat de persoană în ansamblul ei. În același mod, Fiul lui Dumnezeu, înainte de întrupare, nu putea să cunoască nașterea, suferința sau moartea, însă prin asumarea naturii umane, El poate experimenta toate acestea. Deși limitată (de exemplu este problematică dacă explicăm așa esența Persoanei lui Hristos), această analogie ajută la explicarea noii stări a lui Hristos după întrupare.
Implicațiile acestei realități despre Hristos sunt deosebit de importante în momentele de suferință sau ispită, deoarece ne oferă certitudinea că Dumnezeu ne înțelege: El Însuși a experimentat suferința și ispitirea datorită întrupării, prin nașterea Sa din fecioara Maria.
Doar o precizare finală: totuși, faptul că afirmăm că Maria este Născătoare de Dumnezeu nu înseamnă că susținem că Dumnezeu își are originea în Fecioara Maria, ci că Dumnezeu Fiul a experimentat nașterea prin noua natură pe care și-a asumat-o, iar acest lucru s-a realizat prin intermediul Fecioarei Maria. Adevărul nașterii Mântuitorului din Fecioara Maria este profund și esențial, însă nu o înalță pe Maria la un statut supra-uman.
Evrei 4:15,16 – „Căci nu avem un Mare Preot care să nu poată simți cu noi, în slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate privințele a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har, ca ajutor, la momentul potrivit.”
Până la finalul articolului, nu mi-a fost clară motivația alcătuirii acestei argumentări. Prin “Adevărul nașterii Mântuitorului din Fecioara Maria este profund și esențial, însă nu o înalță pe Maria la un statut supra-uman”, înțeleg că textul răspunde exact acestei nedumeriri a multora…
Mă întreb, însă, dacă argumentele prezentate sunt suficiente pentru acei nedumeriți, sau doar necesare respondentului…
Și mă refer mai ales la cei care nu se împiedică de (ne)diferențierea între Theotokos și Christotokos, ci contestă vreo calitate specială a Mariei lui Iosif, pur și simplu pentru că nu acceptă în fiul ei, Isus, nici pe Dumnezeu, nici pe Cristos…
În rest, da, asumarea naturii umane este crucială (dacă putem spune așa), și este un aspect bine susținut în text.
Mă mai întreb, doar, cu ce “realități cu aplicabilitate directă în viața de zi cu zi”, se poate face legătura?
Um, nu acela îmi era scopul gândului, de a argumenta că Maria nu e ridicată la un statut supra-uman. Motivația era de a înțelege că denumirea de „născătoare de Dumnezeu” este corectă, dar datorită a ce presupune întruparea lui Hristos. În plus, am căutat să arăt și care e relevanța de a spune că Maria e născătoare de Dumnezeu.
„Mă întreb, însă, dacă argumentele prezentate sunt suficiente pentru acei nedumeriți, sau doar necesare respondentului…” – Scopul articolului nu a fost de a-i convinge pe necreștini de exemplu că Maria a fost născătoare de Dumnezeu. Acolo e clar că necesitau mai multe argumente. Scopul gândului meu a fost de a clarifica de ce e în regulă să zicem că Maria e născătoare de Dumnezeu și de ce e important acest lucru. Doar atât.
„Mă mai întreb, doar, cu ce “realități cu aplicabilitate directă în viața de zi cu zi”, se poate face legătura?” – În textul de față am dat exemplu problema suferinței. Dacă zicem că Dumnezeu Fiul s-a născut printr-o fecioară, atunci putem zice și că Dumnezeu a experimentat suferința și moartea – astfel aceasta ne poate fi sprijin în momente de suferință, știind că El ne înțelege și susține acolo în suferință. Cred însă că pot fi gândite și alte aplicabilități în legătură cu experiența noastră de zi cu zi.